Cum lucram eu cu spor la lucrarea sefei mamei mele, cu ochii durerosi de parca tot nisipul Saharei se gaseste pe sclerotica mea, dintr-odata m-a apucat nostalgia cu gandul la perioada liceului. M-a mirat cat de mult am putut uita din lucrurile care mi se pareau atunci mai mult decat banale. Nu ca ar fi un lucru rau uitarea, sunt multe lucruri pe care imi face o deosebita placere sa le uit, dar dezavantajul este ca uiti si ce ai vrea sa iti amintesti mai tarziu. Pacat ca nu exista in creierul nostru ceva ca un cd-rw cu care sa ne imprimam amintirile ce nu trebuie uitate si pe care sa le accesam din cand in cand sa vedem ce chestii dragute am mai uitat.
deci: scriam de zor la lucrare cu viteza melcului (asa mi se pare mie, pentru ca timpul este foarte scurt, in fond este o performanta destul de buna 35 de pagini in doua zile) . Lucrarea este despre jocul la prescolari. Si mi-am adus aminte de activitatea de diploma a unei colege care voia sa faca momentul captarii atentiei copilasilor cu un ursulet viu. Adica cineva sa se imbrace in ursulet si sa vina la ei in calitate de invitat. Bineinteles, m-am oferit cu cel mai mare entuziasm. Cam asa se intampla, noi intre noi eram pe rand pe la lectiile colegilor Scufita rosie, Ileana Cosanzeana, Praslea-cel-Voinic sau Ratusca cea urata.
Asa ca mi-a venit si mie randul sa fiu Mos Martin. Am imbracat costumul care avea pana si gheare, colegele si-au facut mana de experte in ale machiajului pe nasul meu, am capatat si mustati, precum si urechi atasate de o caciulita care era cam mica. Pe urma, pana la inceperea activitatii, am inceput sa colind prin camin, pe la diferite grupe, sa ma intrebe copiii de ce nu mai am coada (sunt smecheri de mici copiii din ziua de azi 
). La un moment dat, dupa ce am scapat de hoarda de urmaritori piticoti, am vazut dupa un colt o umbra cum se apropia. Crezand ca e vreo colega de-a mea, am asteptat pana s-a apropiat si am sarit de dupa colt, cu labele rasfirate a imbratisare si cu un “morrr” ragusit.
Profa de geografie, sa faca infarct! Eu, vazand pe cine am luat in brate, la fel. Nu stiam ce sa mai fac. Copiii de prin sali iesisera pe hol, caci profa avusese ceva volum cand m-a vazut. Unul dintre ei, cu naivitate, i-a spus ca nu trebuie sa-i fie frica, “e un ursulet bun”. Colega cu activitatea nu mai intelegea nimic, profa incepuse sa rada, iar eu balbaiam scuze.
Noroc ca profa era tare draguta si ca a stiut sa faca haz de situatie. Si acum ma cutremur la gandul ca putea fi vreuna din acele figuri inghetate de la mine din liceu.
