Clement Rosher: Scrisoare deschisa catre “realisti”

[  scrisoarea este preluata aici cu acordul domnului Rosher]

E “trendy” sa iti dai cu parerea despre Second Life. E si mai “trendy” sa spui “HUO Second Life.. ‘rati ai dracu’ de depravati si dusi cu pluta!”.
Asta iti ridica deja rating-ul cu cateva puncte si te pozitioneaza instant in randul oamenilor cu capul pe umeri care nu se lasa pacaliti.

Deja atat de multe pareri au fost exprimate incat s-au inradacinat in folclor prejudecati si expresii.

Cu toate acestea, lumile virtuale se dezvolta. Sun Microsistems a facut deja o demonstratie a propriului sistem 3d virtual (lume virtuala).  Sunt absolut convins ca toti “managerii cu capul pe umeri” care hulesc acum Second Life se vor ingramadi la poarta noii lumi virtuale creata de Sun Microsistems si asta numai pentru ca nu se va mai numi “a doua viata” si, probabil, va avea o denumire mai “business”.

Oameni buni, nu va lasati pacaliti de denumirea aleasa. “Second Life” nu este o a doua viata sau o alta lume. Este aceeasi viata, acelasi Internet, aceiasi bani cheltuiti. Doar mediul si uneltele sunt altele.

In primul rand aceste noi “lumi virtuale” nu sunt jocuri. Singura asemanare dintre un joc MMORPG sau orice alt tip de joc este ca folosesc tehnici de reprezentare a unui spatiu tridimensional pe monitorul unui calculator. Jocurile virtuale au obiective prestabilite pentru jucatori, au o poveste. Noi aici vorbim de o platforma tridimensionala unde fiecare construieste ce il taie capul (unii lucruri interesante si utile, altii porcarii).

Second Life este tot atat de mult un joc pe cat este orice macheta tridimensionala realizata in CAD sau MAX pentru un cartier rezidential.

Dar lucrul cel mai rau nu este ca oamenii au pareri sau viziuni diferite. Asta este normal. Poti sa nu fi de acord cu lumile virtuale. Dar ESTI OBLIGAT sa iti formezi parerea doar dupa ce ai vazut cu ochii tai (ai intrat in aceasta lume  tridimensionala si ai vazut ce se poate face acolo) si dupa ce ai analizat singur totul si nu cu ajutorul unor tipare de gandire si perceptie ( gen joc MMORPG ).

Din pacate pentru cei care si-au format deja o opinie “solida” dar care nici macar nu au facut incercarea de a vedea cum se petrec lucrurile in “lumea virtuala” lucrurile sunt clare. Nu poti combate astfel de “argumente”.

Exista totusi un mare numar de persoane care au incercat sa vada despre ce este vorba. Si acestor persoane as vrea sa ma adresez incercand sa sugerez o alta directie de cercetare.

Cati dintre cei care au intrat in Second Life au incercat sa vada si sa inteleaga:

- Cum poti participa la cursuri in Second Life? Cum poti participa in sisteme de e-learning care sa iti permita sa nu mai bati fizic drumul pana intr-o sala de clasa printr-un trafic infernal sau fara sa pleci in alta tara cu cheltuieli enorme?
Exista peste 200 de universitati reprezentate in Second Life. Cate dintre ele au fost vizitate de catre “realisti”?

- Cum poti participa la o conferinta sau expozitie care pana acum se tinea numai la New York si la care, probabil, nu te-ai fi dus niciodata desi esti deosebit de interesat de subiect?

- Cum poti sustine o sedinta (”meeting”) a unei echipe aflate in mai multe colturi ale lumii?

- Cum poti analiza intr-o lume tridimensionala produsele comerciale de care esti interesat astfel incat sa iei decizia de cumparare in cunostinta de cauza?
(Ca veni vorba… Multi cnsidera ca in Second Life poti cumpara numai produse virtuale. Fals.)

Sunt convins ca majoritatea “realistilor” au fost impresionati de sacrificiul profesorului Liviu Librescu si ar fi dorit sa puna o floare si o lumanare la memorialul de la portile Universitatii Tehnice din Virginia. Cum in mod fizic nu prea poti sa te deplasezi in America pentru asa ceva (timp si bani) va rog sa retineti ca Second Life este un loc unde astfel de gesturi sunt posibile. Multi romani au folosit lumea virtuala in acest fel. Nu stiu cati erau “realisti”.

Este adevarat ca exista si locuri si utilizari gresite ale lumilor virtuale (sex, droguri, “cazinouri”, lupte). Abia acum vorbim de lucruri simulate, fanteziste si negative. Dar nu exista ele oare peste tot?

La o mare parte dintre romanii cu care am vorbit prima intrebare este: “Ok. M-am inscris. Cum fac bani?”. Raspunsul meu este: “ca oriunde… O idee buna si multa munca.”. Proaspatul rezident devine deja dezamagit: “Nu inteleg. Aia cum a facut un milion de dolari? Trebuie sa fie pe undeva prin Help-ul sau FAQ-ul jocului cum sa faci bani. Lasa ca ma uit eu..”. Si gata. Dintr-o data “jocul” devine plictisitor.

Second Life este doar un mediu de comunicare. Un mediu care foloseste tehnologii de ultima generatie pentru a reproduce tridimensional obiectele.

Atat. Mai departe, modul in care il folosim, ceea ce construim sau vizitam acolo ne reprezinta si ne poate placea sau nu dar EXISTA.

Text publicat si comentat la: http://www.referendumvirtual.info/2007/05/11/scrisoare-deschisa-catre-realisti/

Daca sunteti de acord cu cele de mai sus, publicati scrisoarea pe blogul vostru sau trimitti-o prietenilor pentru a ajuta la crearea unei opinii corecte.
Daca nu sunteti de acord cu cele exprimate aici, publicati totusi scrisoarea astfel incat cititorii vostri sa poata decide singuri.

Cu respect (nedisimulat) pentru toate opiniile,
Clement – clement.rosher@gmail.com

Reclama de la Coca-Cola

De ceva vreme ma tot chinuie o reclama la Coca-Cola. Dupa reclama cu “sarmalutzele”, credeam ca nu se va putea face o reclama mai proasta si mai ca nuca-n perete, musca-n lapte sau coca-cola cu sarmalutze. De acord, au vrut sa atinga coarda sensibila a romanului gurmand si traditionalist, dar sa fim seriosi….sarmale? Mai ales ca te gandesti la sarmale, imediat iti vine in minte asocierea cu mamaliguta, iar strategii de marketing trebuie sa fi fost nebuni sa vrea sa asocieze simbolul ultracapitalismului cu fiertura de malai.

Mergand pe aceeasi directie, Milka trebuia sa-si faca reclama ca topping pentru coliva, iar MisterMuscolo  sa apara in varianta buna pentru curatat tuciuri pe care le-ai folosit pe “pirostrii” (vatra din  curte).

Si iata cum Coca-Cola loveste din nou: un baiat se plimba pe strada impartindu-si lichidul cu diferite personaje din a caror infatisare imprumuta cate ceva, ajungand la sfarsit sa arate ca un mutant cu picioare si cioc de pasare, creata punkista, ten negru si alte amanunte infricosatoare care se mai si indragosteste de alt mutant, cu picioarele unui schelet si antene de gandac (cred). M-a lovit damblaua cand am vazut-o prima data si am ramas speachless. A doua oara, am reusit sa ingan un wtf?, pentru care mama a facut niste ochi cat ochelarii mutantului 1.

Nu pot intelege unde vad ei promovarea produsului si mai ales ce mesaj vor sa transmita: oare sa fie pe linia globalizarii, adica ”uneste oamenii”? Dar ce cauta pasarea, antenele de gandac, picioarele de schelet, adica ce, Cola e apreciata si dupa moarte sau ne imbalsameaza atat de bine ca nici sa murim nu vom mai reusi? De ce era nevoie de transformarea aceea kitchoasa? Ca apropie oamenii, de acord, dar ca ii sluteste!?

Si tot asteptam sa se termine valul asta de reclame proaste …

Povesti din maxi-taxi

La mine in oras se circula cu maxi taxi. Teama de la inceput mi s-a raspandit repede, pentru ca in 95% din cazuri soferii s-au saturat de manele si se asculta posturile de radio. Asa ca am avut fericirea sa-mi incep cateva dimineti cu Nirvana, Metallica sau macar Scorpions.

Iar azi, m-am urcat intr-un maxi-taxi pe care cateva momente l-am crezut bantuit: la radio, Bangles (!!!) canta Eternal flame. In timp ce eu ma leganam in ritmul gropilor si lalaiam (in minte, bineinteles) : “Issss thiiiis burning…an eternaaal flaame”, imi dau seama ca cineva imi ingana lalaiala, dar cu voce tare. Imi revin repede din reveria mea si incerc sa identific posesoarea vocii. In stanga, pe banca opusa,  statea o tigancusa cam la 22 de ani, insarcinata (“-Ce-ai acolo?” -”Un copil”  “-L-ai mancat?” – conversatie intre un pictor de portrete la minut si o tanti gravida, undeva pe faleza unei mari)si cu o fetita langa ea. Nu i-am putut spune altfel decat “tigancusa”, pentru ca,desi eram cam de o varsta, era frumusica si, in plus, imbracata ingrijit si curat.

Tigancusa fredona, intr-o incercare de engleza, versurile pe care aproape sigur ca nu le intelegea, dar care ii ramasesera probabil in minte.

Din cauza ca o fixam atat de insistent, a tacut si a inceput sa se uite pe fereastra, eu regretand gafa involuntara. Despre ineditul situatiei si al asocierii etniei cu Eternal flame nu consider ca mai este nevoie de alte comentarii. M-ar fi interesat doar daca stia ceva si de la Enya…

Nervi

Tocmai am revenit de la serviciu. Am avut o zi foarte ciudata, in sens negativ. In primul rand, am avut un dosar penal (cu infractiuni,pe intelesul tuturor) care are ca obiect taiere ilegala de arbori si furt de arbori. Bineee…. Problema este ca fapta devine infractiune (si prin urmare se pedepseste cu inchisoarea) in functie de valoarea medie a unui  metru cub de masa lemnoasa pe picior. Dupa ce mi-am revenit din socul acestei asocieri de cuvinte, mi-am dat seama ca este vorba de copacii netaiati, “in picioare”.

Ca sa fie infractiune, trebuie ca paguba provocata sa depaseasca valoarea a 5 metri cubi, valoare stabilita prin Ordin al ministrului. Numai ca aceasta valoare a fost modificata si de aici problemele: daca s-ar lua in considerare valoarea adoptata dupa ce fapta a fost comisa, ar fi mai bine pentru saracul inculpat, ca “ar fi incadrat la un alineat” (cum se exprima avocatii, referindu-se la un text de lege) care ar prevede o pedeapsa mai mica. Numai ca procurorul sustine ca trebuie luata in considerare valoarea de la momentul savarsirii infractiunii.

Ii spun eu vineri maestrului meu speta (cazul) si acesta nu-mi da dreptate: “Sa nu faci asa ceva ca nu e bine”. Azi-dimineata, ne intalnim pe hol, el in goana spre un proces din alt oras. Imi spune in fuga ca am avut dreptate, dar ca asta trebuie folosita in actiunea civila (adica in partea din proces in care cel care a savarsit infractiunea-inculpatul- este obligat sa despagubeasca). Si eu raman pe hol cu un zambet tamp si cu intrebarea “De ceee?” lungindu-mi-se pe buze privind spre roba fluturand a maestrului meu care nu a mai considerat ca trebuie sa-mi raspunda.

Dar totusi, de ce? Asa ca cer parerea unui alt avocat. Primesc o opinie total opusa: se ia in considerare valoarea unui metru cub de la momentul savarsirii faptei.

Rugandu-ma sa nu vina azi inculpatul si in felul acesta sa se amane procesul (cauza), ma inchei la roba si ies cu curaj pe usa. Intuitia mi-a dat dreptate: inculpatul nu a venit, cauza s-a amanat. Asa ca am ceva ragaz sa ma pun la punct.

Ies din sala si in aceeasi secunda ma trezesc inconjurata de vreo 10 persoane, clientii maestrului, care aveau proces in acea zi, disperati ca “domnul avocat isi bate joc de ei”…  Dupa un timp se linistesc si ma lasa si pe mine sa vorbesc.  le spun ca maestrul va veni la timp. Ma asez strategic langa alti avocati si intru in conversatie, in speranta ca aici ma vor lasa in pace. Daaa, siiigur! strategia esueaza… vin pe rand, cate unul, la fiecare 2 minte, sa ma intrebe daca a venit domnul avocat.

Apare si maestrul meu de la procesul din alt oras. Congestionat la fata si incruntat, ma asteptam ca atunci cand va deschide gura sa scoate flacari si pucioasa. Ma tin cuminte dupa roba dumnealui.

Dupa cele doua procese, intr-un scurt ragaz, aflu motivul furiei: procesul il avea la o matusa a mea, iar aceasta se abtinuse (adica se retrasese din judecarea cauzei) tocmai din motivul ca eu, nepoata, sunt stagiara domnului avocat…

Simt ca mi se inmoaie picioarele cand aud, oare ce o fi fost in mintea ei -  ma gandesc – chiar nu si-o fi dat seama ca in capul meu or sa se sparga toate acum? Sau presiunea sa fi fost atat de mare, incat sa ma fi folosit ca pe un pretext convenabil?

Am ajuns acasa, l-am ratat pe varul meu, pe care nu l-am mai vazut de fix un an, iar maine dimineata trebuie sa ma duc la 7 la birou. Ce zi!

Jane Eyre

Am avut un scurt ragaz cu ziua aceasta de 1 mai, cand toata lumea parca s-a mai relaxat, pana si conversatiile erau mai entuziaste. Asa ca am facut o vizita la biblioteca de unde m-am pricopsit cu Jane Eyre, de Charlotte Bronte. Initial, am crezut ca e una din cartile pe care eu le numesc “marile sperante”, cu dublu inteles: primul inteles se refera chiar la romanul lui Dickins, care m-a exasperat prin stilul acela de a exploata fiecare amanunt mai mult de cat e nevoie, incat in momentul in care ajunge la apogeu te simti ca dupa o ratare de orgasm, pe care l-ai amanat atata ca nu-l mai poti avea (adica frustrat si enervat). Al doilea inteles este strans legat de primul, in sensul  ca te astepti la ceva foarte bun, dupa laudele si referintele altora, dar cand incepi sa citesti te dezumfli si actiunea face “poc” ca un balonas de sapun.

Ei bine, Jane Eyre nu a fost chiar din categoria aceasta, a avut un fir epic destul de legat, desi constructia personajului e deficitara. Surprins pe parcursul a cativa ani, nu se vede acea transformare a copilului in om matur. Trasaturile sunt aceleasi de la inceput pana la sfarsit si lucrul acesta plictiseste si aplatizeaza. Plus ca fizic personajele nu sunt individualizate indeajuns. Poate din cauza ca Jane este urata, la fel si cel iubit de ea, desi descrierea urateniei e mai interesanta decat a frumusetii. Iar acest lucru m-a atras cand am citit Cocosatul de la Notre-Dame si m-a facut sa-mi doresc mai multa uratenie in lecturile mele.

Acum, cand ma gandesc, poate uratenia a fost un atu in fata mea pentru Mircea Eliade, pentru care facusem o pasiune cand eram mai mica, dorindu-mi si imaginandu-mi deseori ca nu a murit si ca este inca  adolescentul miop cu spirit ascutit cu care (speram eu) ca m-as fi inteles asa de bine.

Cam atat despre Jane Eyre, un roman totusi prea romantios. Dar pentru o minivacanta a fost o lectura placuta si destul de optimista.

Acum ma reintorc la Abaddon al lui Sabato, cu care ma chinui de ceva vreme.

Nu…

Acum am citit mailul in care-mi spui ca pleci si nu imi mai scrii o perioada… ce sa iti spun… ma iubesti, dar tot iti doresti sa ramai acolo… daca as putea fi sigura… daca nu m-as indoi atata….daca nu m-ar deranja asa mult ca esti acolo… si nu as simti ca innebunesc, ca nu am nimic din ce imi doresc, daca as putea scapa de sentimentul ca niciodata nu va mai fi bine si pentru mine… daca nu as fi atat de ingradita, acum mai mult ca niciodata… ma simt ca intr-o colivie, unde toata lumea ma admira (vaaaaai, esti avocaaat… ce frumooos!) si unde trebuie sa stau singura, pentru ca nimic din ce faceam inainte nu mi se mai potriveste cu noul statut…si … nu ai sa intelegi, bineinteles, si imi vei scrie ca de ce nu fac ce vreau eu… de ce? De ce? De ce?
ce bine ar fi fost sa ma nasc saraca, sa merg la scoala pana in clasa a patra cat sa invat sa scriu si sa numar, sa nu ma apese nimic, sa fiu exact ceea ce sunt, fara a-mi ascunde bubele, rautatile, viciile, sub dusul zilnic, parfumul scump si hainele de fitze… fara a-mi ascunde adevaratele sentimente de dragul conventiilor si dorintei de implinire materiala…

noi ii compatimim pe cei care sunt astfel, dar in realitate ei sunt cei fericiti, nu noi… ei au totul, au libertatea de a nu se supune conventiilor si o fac… noi le spunem tigani, jegosi, hoti, fugim de ei in autobuz pentru ca “put”, ei cersesc, vorbesc vulgar in gura mare si spun la fel de tare ce simt unii pentru altii si nu le pasa de nimic…
iar eu stau in continuare acasa, acasa… acasa…. acasa…. rememorand greseala cu greseala tot ce am gresit pana acum in viata, adica tot ce m-a adus in situatia asta. si nu inteleg cum am putut sa ma las condusa pana aici… vedeam pur si simplu ca se apropie prapastia si nu ma opream…
imi vine sa mor… Oare de cate ori mi-am spus asta pana acum? cine mai stie… poate cineva acolo tine numarul si poate cand o sa ajung la a 9999999,99-a oara o sa se si intample…
nu stiu de ce ma simt asa. cred ca primavara e de vina. pana la urma, e doar vina mea.
noroc ca am luat ciocolata azi. ieri am mancat inghetata pana mi s-a facut rau. azi am luat din (…) niste ciocolata de menaj, e cam fara gust ea, dar in lipsa de altceva…
ma duc sa fac dus…

De ce “Labyrinthus”?

“Labirint” ma obsedeaza de ceva vreme. Mi se pare cuvantul cel mai sugestiv pentru a defini viata: o ingraditura cu o singura intrare si o singura iesire. Intrarea o cunoastem cu totii, desi niciunul nu ne amintim de ea. Se pare ca nasterea este traumatizanta pentru bebelus. Citeam undeva ca un copil care se  naste prin cezariana schiteaza miscari de fuga in momentul in care medicul incepe sa taie burta mamei.

Probabil acest prim soc ne determina intreg comportamentul ulterior. Poate ca tocmai de asta nu ne mai amintim nimic din primii ani de viata,iar pe urma ne purtam asa de irational intreaga viata, pentru ca socul e atat de puternic, incat trecem printr-o perioada de amnezie din care ne revenim abia dupa cativa ani, dar niciodata definitiv.

………………………………………………………………………………….

Stiu ca ce spun sunt aberatii, ca asa suntem programati sa evoluam in primii ani de viata, dar daca tot am imaginatie, e bine si sa o las uneori sa faca ce vrea ea, nu? Ajung uneori la concluzii care ma surprind chiar si pe mine.

……………………………………………………………………………………

Asadar, am lamurit partea cu intrarea. Dar iesirea? Iesirea o constientizam, cea mai mare parte dintre noi, iar cand cineva moare in somn sau in timpul comei il consideram un fericit: “A murit usor…Nici nu si-a dat seama…” si, bineinteles, cea mai auzita dintre toate: “Bine ca nu s-a chinuit si nici nu i-a chinuit pe ceilalti”.

Eu, insa, cred ca asa iesim fara niciun farmec. Deseori, in noptile mele de insomnie, ma gandesc prin ce trec cei care mor in foc. Asta mi se pare mult mai chinuitor decat sa mori in orice alt mod. Sau ma gandesc de cat curaj este nevoie sa te sinucizi. Sa te arunci de la etajul 10, de exemplu. Oare cei care o fac stau cateva minte inainte, savurand o ultima tigara sau un ultim gand de despartire? Inchid ochii cand se arunca sau ii tin larg deschisi si privesc spre cer sau se arunca cu fata in jos, privind cum se apropie asfaltul? Stiu cu siguranta ca ai timp sa iti treaca multe ganduri prin cap, pentru ca nu demult am facut un accident de masina. In cele 5 secunde cat a durat totul am avut atatea ganduri si sentimente, cat pentru un roman intreg. Asa ca ma intreb daca in zborul pana jos sinucigasii au vreun moment de regret sau de panica pentru ceea ce fac. In orice caz, la varsta mea “iesirea” pare un moment indepartat, si de care ma tem putin.

Iesirea este telul final, dar cel mai putin asteptat si cel mai putin dorit,  pana pe la 70 de ani, cand viata devine o povara si din ce in ce mai greu de suportat. Intre intrare si iesire strabatem labirintul propriu-zis, cautand sa ne descurcam cat mai bine printre coridoarele si intersectiile pe care le intalnim. Interactionam cu alti oameni, rataciti si ei asemeni noua. Uneori, ne oprim putin intr-un loc, apoi o luam din nou la drum si tot asa, pana cand, inainte sa ne dam seama, am ajuns in fata iesirii care ne absoarbe ca o gura de vid. Si atat. Punct.

Si eu, la fel ca si voi, ma aflu in acest mare labirint, orbecaind printre colturile lui, incercand sa nu ma lovesc de pereti si sa gasesc drumul cel mai multumitor.